O poveste despre un suflet, nu despre un om – Otto Lăcătuș, violonistul de pe străzile Sătmarului

0
5498

Am scris despre povestea acestui om, a talentului și a familiei lui anul trecut. De atunci nu s-a schimbat nimic. În speranța că cineva se va uita cu un zâmbet spre el data viitoare când îl va vedea pe strădă, prezentăm din nou povestea lui.

„Îi auzi acordurile de vioară de la depărtare şi trebuie să străbaţi câţiva zeci de metri pe pietonala Corneliu Coposu din Satu Mare pentru a-l putea şi vedea. E mic de statutură, cu tenul închis şi ochelari şi mereu cu un zâmbet sincer pregătit pentru toţi cei care îşi fac timp să ridice privirea din pământ şi să-l privească cum plimbă arcuşul pe corzile unei viori obosite.
Otto Lăcătuş e zilnic acolo: sâmbete, duminici, sărbători, zile cu soare ori cu ploaie. Pentru că acasă îl aşteaptă întreaga familie cu bani de mâncare, iar el nu poate să-i dezamăgească, aşa că face lucrul pe care îl ştie mai bine, zi de zi, în acelaşi loc: cântă la vioară. Şi cântă pentru suflete, cu atâta pasiune că nu de puţine ori treci pe lângă el şi fie priveşte absent trăind muzica, fie e cu ochii închişi, simţind fiecare acord. Nu te priveşte dacă îi pui ceva în cutia de la vioară sau dacă treci nepăsător. El doar cântă, pentru că asta îi hrăneşte sufletul şi îl face să uite de stomacul flămând.

 

Otto Lăcătuş e un personaj popular în municipiul Satu Mare. De şapte ani e nelipsit de pe străzile din municipiu, preferând pasajul pietonal Corneliu Coposu, locul cel mai frecventat de sătmăreni. A pus mâna pentru prima dată pe o vioară la 6 ani şi de atunci nu se mai dezlipeşte de ea. Cântatul e ceva nativ, transmis din generaţie în generaţie, Otto fiind cea de-a patra generaţie care trăieşte din ceea ce produc corzile viorii şi arcuşul. S-a născut la Cărăseu, la vreo 20 de kilometri de reşedinţa de judeţ, dar viaţa l-a purtat mulţi ani prin judeţul Maramureş.

 

„Când eram mic, părinţii mei au divorţat şi eu am ajuns cu mama la Târgu Lăpuş, în Maramureş. Am cântat până în anii ’90 în restaurante acolo, aveam formaţie şi îmi mergea bine. Cântam peste tot, la nunţi eram foarte apreciat acolo. Dar atunci, în ’90, s-a dat ceva interzicere de cântat în restaurante şi a trebuit să plec. Am venit înapoi acasă, la Satu Mare, şi de atunci cânt pe unde mă cheamă, pe unde pot să câştig un ban. De şapte ani cânt numai aici, pe străzile din Satu Mare. Mă ştie deja toată lumea că eu sunt aici zi de zi“, ne povesteşte Otto Lăcătuş, fără a cădea în vreo extremă a simţirii, nefiind nici ruşinat de ceea ce face, dar nici cu o mândrie extremă, doar sigur pe el şi cu fruntea sus.

627x0 (1)

Nu are un repertoriu extraordinar de vast, dar nu de puţine ori, melodiile interpretate de el la vioară fac lumea să se oprească în loc şi să-l asculte până la sfârşit. Transmite ceva din vioara lui bătrână, ceva care nu doar că stârneşte emoţii, dar ceva care produce un fenomen rar întâlnit astăzi: oamenii uită de drumul şi de grijile lor pentru câteva minute şi savurează muzica.

Otto Lăcătuş este singura sursă de venit pentru întreaga sa familie, care numără opt membri. În fiecare zi reuşeşte să strângă, prin acordurile sale pe străzile oraşului Satu Mare, de-o pâine şi nişte cartofi, dar suma nu acoperă nici pe departe nevoile întregii familii.
„Suntem opt oameni într-o garsonieră pe Ostrovului, în locuinţele alea mici. Suntem eu, soţia, cele două fete, un ginere, un nepoţel cu handicap şi încă doi copii pe care îi au fiicele mele, care merg la şcoală. Stăm înghesuiţi şi doar eu muncesc. Ginerele şi una dintre fete mai merg să muncească cu ziua pe unde apucă, dar nu au un venit sigur, doar eu duc bani în casă zi de zi. Una dintre fete trebuie să stea mereu acasă cu copilul cel mic, pentru că are handicap şi nici măcar ajutor de îngrijitor nu îşi poate face, iar soţia nu poate munci, că a fost operată de şase ori pentru o încurcătură de maţe“. afirmă bărbatul.

 

„Poate doar trei-patru oameni dintr-o sută îmi aruncă ceva, dar e bine că îmi dau şi ăia, că eu nu le cer. Trec mulţi oameni pe aici şi dacă fiecare mi-ar da numai 50 de bani, aş fi tare fericit, că aş merge şi eu acasă cu nişte bani. Când strâng 50 de lei e zi bună şi zic mersi, dar cam până în 30 de lei adun. Şi de ăia ce poţi să cumperi la opt oameni? Nişte pâine, cartofi şi ulei. Atâţia cartofi am mâncat, că înnebunesc de la ei, dar ce să fac dacă altceva nu putem?“, completează el.

Otto a vrut să se angajeze, să-i asigure familiei un venit mai consistent şi mai sigur, dar nu poate. E bolnav de epilepsie severă de la 20 de ani. Mărturiseşte că a încercat la medicina muncii să-şi rezolve aşa, româneşte, hârtiile, încât să-l scoată sănătos pentru a putea să se angajeze, dar nimeni nu a vrut să rişte să-l dea bun de muncă şi pe urmă să-l aibă pe conştiinţă.

Casa familiei Lăcătuş este o mică garsonieră, sub 30 de metri pătraţi, într-o zonă săracă a municipiului Satu Mare. Pe scara blocului, copiii îl salută respectuos şi dau mâna cu Otto. Practic, el e mica vedetă a blocului. În casă, primul care îl întâmpină e nepotul de doar câţiva ani, care se observă că are unele probleme de sănătate. În limba maghiară îi cere de mâncare, după care se cere luat în braţe. Nici nu-şi dă sacoul jos, şi-l ia în braţe pe cel mic. Casa e plină. Cele două fiice sunt pe pat, iar nepoţii, un băiat şi o fetiţă sunt pe celălalt pat.

Garsoniera nici măcar nu este a lor, este luată în chirie. Au de plătit lunar 80 de euro, dar se întâmplă de multe ori să rămână restanţi cu plata, iar proprietarul îi păsuieşte o săptămână sau chiar două. Nu de puţine ori îi ajută cu ce poate chiar el, televizorul de care se bucură toţi uitându-se la desene fiind al proprietarului. Otto povesteşte că se întâmplă ca proprietarul să-i mai plătească şi cheltuielile, ca mai apoi să accepte să primeasca banii în rate, câte puţin în fiecare zi. Totul ca semn de ajutor pentru muzicantul stradal şi pentru familia lui. „Dacă nu era om aşa bun cu mine proprietarul, cred că de mult eram pe malul Someşului, cântând acolo, gata să mă arunc. A fost când mi-au tăiat curentul şi apa că aveam restanţe şi tot el ne-a ajutat să ne punem pe picioare până am avut noroc să mă cheme să cânt la o nuntă şi am avut să-i dau înapoi două-trei sute de lei. Iarna e mai greu.“ , povestește bărbatul.

Comments

comments

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *