OPINIE! Amintiri la căpătâiul defunctei Olimpia, din perioada în care fotbalul se juca pe frigidere și costume

0
2670
Ne puteți ajuta cu un share, un like sau să ne trimiteți știri pe WhatsApp!

Nu cred că eram încă în școala generală când tata m-a dus prima dată pe stadion la un meci al Olimpiei. Meciurile erau un motiv de ieșire din casă între bărbați. Tata ne lua pe mine și pe fratele meu mai mic și ne ducea la stadion. Mergeam pe jos din Micro 16, iar de pe traseu îl mai luam pe fratele lui tata și pe drum ni se mai alătura un unchiu.
Drumul până la stadion era un fenomen în sine. Avem un steag mare cu culorile Olimpiei pe care îl fluturam tot drumul. Șoferii ne claxonau și exclamau pe geam „Hai Oli!”. Nu pot să uit casa de bilete de la colțul străzii Avram Iancu cu strada ce duce la stadion, era mereu o coadă de oboseai să o privești. Nu pot să uit nici țigăncile care vindeau semințe la cornet în fața intrărilor la stadion.
Noi nu stăteam la casa de bilete pentru că tata avea abonament. Până nu am venit eu pe lume, îmi povestea, că mai mergea și în deplasări pentru a susține echipa. Acum nu mai merge pe stadion, zice ceva de genul că dacă vrea să vadă teatru se uită la el pe scenă, nu pe stadion.
De la meciurile la care am fost în perioada aia nu am prea multe amintiri. Nu mă cuprinsese febra meciurilor atât de tare încât să fiu atent mereu la meci, mai mult mă jucam pe jocurile alea nintendo portabile care erau atunci. Știu că mă bucuram la fiecare gol, indiferent cine marca iar tata îmi spunea să trebuie să mă bucur doar când dau cei îmbrăcați în galben gol și că ei nu trebuie să îi lase pe ceilalți să bage mingea în poartă. După ce am crescut am descoperit că de multe ori echipa ta chiar îi lasă pe ceilalți să bage mingea în poarta lor, că altfel nu le ies lor biletele la pariuri. Ce mai țin minte din acea perioadă e galeria și că mereu mi-am dorit să merg la un meci acolo, cu ei, să strig și eu ca ei. Mereu strigau „U – ura” când degajau adversarii, sau cel puțin asta înțelegeam eu la momentul acela de 6-7 ani câți aveam. După câteva meciuri am înțeles exact și mesajul tribunei pentru adversari și nu îl mai scandam în casă când mă întorceam de la meciuri.


Dintre jucători pe trei îi țin minte: Prodan, Paul Mihai și Mozacu. Câteva crăciunuri mi-au dorit de la moșu un tricou ca a lui Mozacu, dar se pare că moșul nu era microbist și Mozacu avea doar un rând de tricouri de joc și nu putea să îmi dea unu și mie. Pe Prodan îl țin minte mai bine de la evenimentele mai mari din familie, pentru că ne intersectam cu el la o mătușă. Imediat după ce am descoperit eu Olimpia el s-a transferat la Steaua, dar tot reper pentru Olimpia a rămas și de aceea m-a durut sufletul când am văzut că la moartea sa nimeni nu a făcut nimic în memoria lui și am luat inițiativa pentru a organiza un moment de reculegere și de a face un banner cu chipul său.( mai jos imaginea) Paul Mihai m-a învățat să dau cu capul în minge, și cam atât, că mai mult din fotbal nu s-a legat de mine. Cred că am făcut două antrenamente și apoi am stat o săptămână în casă, cu febră musculară.

M-a marcat mult un meci Olimpia – Rapid, scor final 1-1. M-a impresionat atunci că galeriile celor două echipe s-au scandat reciproc la finalul meciului. Acela a fost momentul din care Rapid a devenit echipa mea de suflet. Dar se pare că tot ce înseamnă „de suflet” pentru mine în fotbal e sortit să moară.


Crescând mai mare și uitându-mă la fotbal la televizor cu tata, îmi zicea că lui nu îi mai place fenomenul fotbalistic actual, pentru că totul e dominat de bani și nu de plăcerea pentru joc și dorința de a câștiga pe teren. Acum jucătorii intră pe teren ca să ia bani atunci când se termină meciul, pe când înainte se juca pentru câte un aragaz de la Electrolux sau câte un costum de la Mondiala.
Tot mersul meu la stadion a durat câțiva ani, maxim până pe la 11 ani, după care am lipsit de la stadion mai bine de 10 ani. Cu o excepție, în liceu, când prietenul meu Fady Shanat era legitimat la club și am mers cu băieții din gașca de atunci să îl vedem la joc. Când m-am întors în tribună, câțiva ani mai târziu, am găsit o Olimpia în liga aIII-a. Fără să vreau am cunoscut ce înseamnă o echipe de fotbal dincolo de ce se întâmplă pe teren. Ultimul meci al Olimpiei la care m-am bucurat ca un copil a fost cel în care echipa a promovat din liga a III-a în Liga a II-a. Asta până la finalul meciului când am văzut că echipa nu era altceva decât dorința unora, cu ochelari de soare din tribuna oficială și cu dotarea băgată în toți, de a își satisface orgoliul și a-și crea capital de imagine. Nu pot să uit parașutiștii care au adus cupa atunci, dar prefer să fac prioritară de atunci amintirea cu Gavrilescu care alerga ca un nebun pe banda dreaptă. Sper că nu mă înșeală memoria și acela a fost meciul în care a marcat și a dat și câteva centrări bune de pe dreapta. Dacă nu e acela meciul, sigur e din aceeași perioadă, că am mai fost prezent la câteva.
De atunci am descoperit echipa de fotbal a orașului în niște ipostaze cum nu mi-aș fi dorit: meciuri vândute pentru pariuri, certuri între jucători și antrenor și între jucători și președintele de club, orgolii masculine exacerbate, individualisme, dorința unora de afirmare, șantaje pentru primirea salariilor. I-am cunoscut și pe doi din ultimii trei președinți ai clubului. Oameni cu experiență în fotbal acumulată de la spart semințe în tribună și de la campionatul de înjurat proprii jucători. Ce au căutat acolo? Probabil comoara de la capătulul curcubeului…sau al sezonului. Doar că nici unul nu a așteptat un sfârșit de sezon să fie recompensat pentru ce a muncit ci ambii și-au luat partea care considerau că o merită zi de zi, cât de mult și cât de des posibil, unii acoperindu-se de hârtii, alții de intenții bune.


Despre bani, grupuri de jucători, contracte păguboase și altele nu vreau să vorbesc pentru că aici nu se poate arăta cu degetul doar un personaj. Prefer să îmi mai amintesc o dată cum fluturam steagul acela imens galben albastru pe stadion – i l-am oferit cadou acum vreo 6 ani vărului meu, de majorat, că el încă credea cu adevărat în echipă – nu cunoscuse ce se ascunde sub tribune. Între timp s-a lecuit și el.
Acum, la momentul în care citești acest articol, Olimpia nu doar că e cu un picior în groapă, ci deja s-a aruncat peste ea prima mână de pământ și primele flori în număr impar. Din cauza litigiilor cu jucătorii pentru salariile restante echipa a fost depunctată și este la minus ca număr de puncte în clasament. Nu îmi fac speranțe că această echipă va renaște sau că o alta care va fi să vină va putea să mai umple stadionul așa cum o făcea echipa din 95-96, când am descoperit eu fotbalul, și când fotbalul era o plăcere și nu o afacere.

Ne puteți ajuta cu un share, un like sau să ne trimiteți știri pe WhatsApp!

Comments

comments

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *