Când spui Siberia te gândești prima și prima dată la frig, iar mai apoi la sășbăticie și pustietate, iar acest gând sperie pe cei mai mulți. Nu și pe Attila Bertici, un sătmărean care se autocaracterizează iubitor de aventură și de senzații tari, lucruri care l-au convins să facă o expediție, împreună cu fiul său în vârstă de 20 de ani, până în Siberia.

„De vreo doi ani de zile ne-am propus să facem drumul acesta, dar tot amânat, tot am zis că nu anul acesta, că mai lucrăm un an și mergem pe urmă. La fel am zis și anul trecut. Eu am mulți prieteni care au murit până să împlinească 50 de ani și am zis că oricum din toată munca nu ducem nimic cu noi, nu ne rămâne nimic, iar viața trebuie trăită că la sfârșit rămânem doar cu amintirile și așa ne-am decis până la urmă să mergem anul acesta. Eu am o problemă de sănătate, cu inima, pot să trăiesc cu ea 50 de ani sau să mă doboare mâine, nu am de unde să știu și vreau să trăiesc experiența aceasta, așa că mergem”, afirmă Attila Bertici.

Siberia nu a fost aleasă la întâmplare, fiind considerată cea mai sălbatică și grea rută, iar pe lângă acest lucru, nici un sătmărean nu a ajuns în cel mai estic punct al Asiei, la Vladivostok, Attila dorindu-și ca el și fiul său să fie primii. Mai există și o componentă emoțională care îl leagă pe aventurieri de acest traseu, fiind oarecum o reconstrucție a drumului făcut de bunicul său, care a venit pe jos acasă din Siberia, unde a fost deportat.

„Bunicul meu a fost deportat în anii ”40 în Siberia. A venit de acolo pe jos, a durat 2 ani și jumătate drumul. Acasă toată lumea l-a crezut mort, chiar i-au organizat și înmormântarea în lipsa lui. A ajuns acasă într-o noapte și i-a bătut la bunica în poartă, dar ea nu l-a lăsat în casă pentru că a crezut că e o fantomă. A dormit în fața ușii până dimineață, și abia pe urmă l-a lăsat în casă. Dacă el a rezistat acelui drum, pe jos, și noi putem rezista cu mașina. Și mai este un aspect, tinerii din ziua de azi nu fac armata, nu au o experiență care să îi înițieze în viață, iar pentru el aceasta va fi inițierea”, mai afirmă aventurierul.
Expediții românești în Vladivostok au mai existat, dar cele mai multe au avut loc pe timp de vară, ceea ce, consideră cei doi tată și fiu, ar anula din însemnătatea locului și din dificultatea aventurii, astfel că ei au decis să pornească în octombrie.

„ Am zis că vom porni pe iarnă, pentru că pentru iarna friguroasă e recunoscută Siberia, să mergi vara, când afară e totuși cât de cât cald și ai ziua destul de lungă, nu mai are nici un farmec. Mergem în 10 sau 25 octombrie, acuma să vedem cât de repede ne sunt gata vizele pentru toate țările prin care trecem. Din cauza birocrației am fost nevoiți să mergem cu pașapoarte ungurești, pentru că cu acte românești ne era mult, mult mai greu să obținem toate hârtiile de care avem nevoie, dar în Ungaria este un birou care doar de obținerea de vize și permise de trecere se ocupă și așa reușim să le rezolvăm pe toate. Nu va fi ușor, pentru că undeva la ora 15-16 e deja întuneric și o să fim nevoiți să ne oprim din drum și să tragem pe dreapta sau să ne cazăm. Nu vrem să conducem noaptea pentru că toți cei care au mai fost și au condus noaptea fie s-au răsturnat, fie au lovit urși, lupi și nu ne dorim acest lucru”, afirmă și Norbert, fiul lui Attila.

Drumul este calculat să dureze aproximativ 45 de zile, dar cei doi nu scot din calcul că vor avea nevoie și de mai mult timp să ajungă acasă. Întoarcerea în 45 de zile ar însemna să ajungă acasă la începutul lui Decembrie, dar dacă vor fi nevoiți să își prelungească aventura, speră să fie acasă pe Crăciun.

„Nu știm ce se poate întâmpla acolo. Putem și ținuți pe loc de acte, putem să avem probleme cu mașina, putem să nu ajungem la timp la o secție de poliție unde trebuie să facem declarații pentru prelungirea vizei, iar toate acestea pot prelungi durata călătoriei. E o călătorie de 27.000 km, orice se poate întâmpla. Plecăm motivați să nu cedăm la chestii minore, ca stricarea sistemului de climă sau un service de una-două zile la mașină. Nici nu ne luăm bilet de avion ca rezervă, ne abandonăm drumul doar dacă sunt probleme grave de sănătate”, mai afirmă Bertici Attila.

Mașina cu care vor face deplasarea este încă o surpriză, pe care nu doresc să o dezvăluie, lucrând în prezent la ea, pentru a o echipa corespunzător plecării într-o zonă atât de friguroasă. Vor avea și câteva piese de schimb pentru ea, dar și un sistem de încălzire pe baterii, care să le asigure 48 de ore de căldură, în cazul în care rămân cu mașina în drum.

„Nu este o mașină nouă, pentru că nu avem ce face cu ea acolo, mergem oarecum și în timp, înapoi cu 30 de ani și nu prea există tehnologia necesară acolo pentru reparații la mașinile noi. Iar combustibilul acolo e de proastă calitate, ne-am face mai mult rău și risc nouă să băgăm benzină de acolo într-o mașină nouă. Mașina cu care mergem noi are peste 15 ani vechime. Acum o să ne apucăm să o pregătim, cu parbriz dublu, cu izolație pe dedesubt, scoatem bancheta din spate, pentru a putea rabata scaunele din față să dormim pe ele. Nu facem un scop din a dormi doar în mașină, ne-au impus și vizele să avem rezerare la câteva hoteluri, dar avem și nevoie să tragem la un hotel o dată la 3-4 zile, pentru un duș”, povestește Norbert.

De cum au aflat de expediția lor, sponsorii nu au întârziat să apară, existând deja câțiva sătmăreni care își doresc să își vadă numele pe o mașină, alături de un steag românesc, la capătul pământului, în Vladivostok. Costurile totale pentru cei doi expeditori se ridică la aproximativ 8000 euro, fără eventualele reparații care vor avea loc la mașină și schimburi de consumabile.