În ultimii ani, tot mai mult auzim despre diferite programe și strategii prin care tinerii să fie convinși ca la finalizarea studiilor să rămână în țară, pentru a-și găsi un rost în viață și în carieră acasă.

La nivel teoretic sună totul foarte bine, dar atunci când văd care este realitatea mă întreb, ca un tânăr care a rămas în țară, dacă merită.
Aș vrea să vorbesc pur și simplu despre mine. După terminarea facultății în capitala spirituală a Transilvaniei, la Cluj, am ales să mă întorc în orașul care mi-a oferit atâtea până la plecare și am fost convins că sunt dator să mă întorc acasă, ca în baza cunoștințelor acumulate să încerc să-mi aduc contribuția, după puterile mele, la dezvoltarea comunității din mijlocul căreia m-am ridicat.

Anul acesta s-au împlinit 10 ani de când am decis cu adevărat să „mă arunc în apa adâncă” și să fac ceva în viața aceasta, să fiu cineva. Mulți se laudă că „tatăl meu e cutare, că mama e șefă mare”, etc. etc, dar mie îmi place să cred că sunt fiul faptelor mele.
Am fost implicat încă de la 17 ani într-un Cenaclu, am parcurs toate etapele în organizația de tineret a unui partid politic, (însă de patru ani stau la o parte), dar totuși crezul meu liberal nu a pălit. Între timp am publicat câteva volume, am obținut mai multe premii, am fost declarat Cetățean de Onoare al comunei mele natale.

După reîntoarcere, la doar 22 de ani am fost angajat în funcția de consilier pe probleme de cultură la cabinetul președintelui Consiliului Județean, apoi director adjunct la Biblioteca Județeană, și de patru ani încoace ocup funcția de manager la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare.
Văzute de afară toate-s bune și frumoase și la locul lor. Nu aș avea de ce să fiu nemulțumit.

Și totuși …. 
În ultimii cinci ani, de când ocup funcții de conducere, am avut un conflict deschis cu unii reprezentanți ai „sistemului” bugetar, care timp de o viață întreagă au parazitat bugetul fără să dea în schimb nimic, ba mai mult se simțeau obligați să blocheze firavele tentative de emancipare culturală. Ajunși la vârsta pensionării aceștia au refuzat, desigur, să iasă la pensie pentru că e foarte confortabil să primești și pensie și salariu, iar tu în schimb să nu faci absolut nimic.
M-am opus fățiș acestui tip de gândire reziduală și atât cât am putut i-am trimis pe acești așa ziși culturnici imediat în pensie și am promovat în funcțiile vacante oameni tineri cu un alt tip de deschidere. Așa am înțeles eu să-i stimulez pe tinerii plecați, să se întoarcă acasă, oferindu-le concret o slujbă. În anii aceștia am trimis în pensie patru persoane și toate au fost cu circ și cu scandal.

Desigur, au urmat torente de reclamații, delațiuni și plângeri împotriva mea și a familiei mele în cel mai pur stil securisto- comunist. Ani de zile, uneori fără să știu m-am aflat sub tirul controalelor, verificărilor, doar, doar o să-mi găsească ceva cu care să mă compromită. Este lesne de ghicit că nu au găsit absolut nimic și mă întreb câtă energie, timp și resurse financiare au cheltuit organele statului pe degeaba. Și mă mai întreb, dacă acestea le vor recupera de la delatorii care i-au pus pe anchetatori pe o pistă falsă.
Am fost purtat pe la tribunale, la Curtea de Apel, „n” instituții m-au cercetat, m-au verificat și rezultatul a fost mereu unul favorabil. Chiar zilele trecute am primit o concluzie favorabilă a unei cercetări (care a durat peste trei ani de zile), că „nu au fost identificate elemente de încălcare a legislației privind regimul juridic al incompatibilităților și conflictelor de interese”.
Mă întreb, că dacă nicio lovitură n-a avut niciun fel de efect, atunci de ce mai continuă, unii și alții să mă reclame? Poate că mizează pe faptul că într-o zi mă satur și las toate și mă izolez undeva, departe în creierii munților. Dar, nu va fi așa, sunt un luptător și merg înainte.

Eu cred că după aproape 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 a venit timpul ca tânăra generaţie să-şi asume în mod responsabil, destinul. A sta la o parte, a comenta de pe margine, a scrie comentarii extrem de curajoase dar anonime nu reprezintă decât tot atâtea ipostaze ale laşităţii născute din răutate şi lene.
Toate acestea în cele din urmă mi-au fost de folos. În primul rând organele abilitate mi-au dat verdicte favorabile, ceea ce a demonstrat că toate acuzele nu erau decât niște simple calomnii. În al doilea rând, detalorii aceștia m-au ajutat să-mi dezvolt abilitățile de luptător și mi-au întărit credința că lupta mea este una dreaptă și că până la urm adevărul triumfă. Știu însă că aceste rânduri nu vor rezolva mare lucru pentru că, ticăloșia, delațiunea și perfidia sunt boli incurabile. Și de aceea nu sunt prea supărat pe cei care au încercat să mă muște. De unde să știe bieții de ei că dacă îți bagi colții într-o stâncă cel care pierde ești tu însuți. De aceea hai să mergem fiecare pe căile de viață pe care ni le-am ales: unii să zidim cu respect și credință, iar alții să încerce să dărâme prostește. Important este ceea ce va rămâne.