Toți cei care au făcut cel puțin o dată traseul Carei – Pișcolt au putut să observe cu ușurință mica biserică ce sălăjduiește în mijlocul câmpului, între cele două localități. Biserica a ajuns un simbol al zonei și nu este persoană care locuiește în împrejurimi să nu îi fi aflat povestea.

Cei de la site-uri de călătorii www.calatorinbascheti.ro au fost și ei curioși cu privire la istoria micii biserici din mijlocul câmpului și chiar au scris un articol pe tema acesteia, pentru ca toată țara să afle despre frumoasa poveste.

Biserica se află în nord-vestul țării, lângă Carei, orașul meu natal, la câteva sute de metri față de drumul european care duce spre Oradea. Din orice unghi l-ai privi, locul te impresionează, iar biserica așezată pe o limbă de pământ, în mijlocul pustietății, te lasă fără cuvinte. Este o biserică simplă, în fața căreia au rămas și azi 2 butuci de viță de vie și o cruce. Rețineți detaliul acesta, pentru că e important și voi reveni la el mai târziu.

Despre povestea uimitoare a bisericii, am auzit de la bunica mea și, mai apoi, de la mama, care a fost pentru prima dată aici, când avea doar sapte ani. În fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Marii, veneau aici, în pelerinaj. Și nu erau singurii. Veneau alături cu rude și vecini, dar locul era căutat de mii de oameni, din toate satele din jur. Lăsau aici bilețele cu rugăciuni, iar mama își mai amintește că, după ușa de la intrare, erau agățate două cârje, așezate în formă de X, ca semn al faptului că aici și-ar fi găsit cineva vindecarea. Era considerată o biserică făcătoare de minuni, pentru că, în fiecare an, de Sfântă Mărie, la miezul nopții, ușa bisericii s-ar fi deschis singură, fără chei sau intervenția cuiva. După 24 de ore, tot singură s-ar fi închis. Iar miracolul era pentru oameni cu atât mai mare cu cât biserica este în mijlocul unui câmp și nu într-un sat locuit.

Dar cum s-a ajuns aici? Locul are o poveste fabuloasă. Cel puțin asta spune legenda pe care o mai știe și azi multă lume și pe care mi-a relatat-o chiar zilele trecute fratele meu, care locuiește și în zonă. Cu mulți ani în urmă, aici era un sat. Localnicii îi spun “Chighie” sau “Kigye”, dar localitatea nici măcar nu mai există pe harta. Se spune că, acum câteva sute de ani, doi localnici s-ar fi dus, cu căruțele la târg, în Carei, iar, la întoarcere, nu au mai găsit mare lucru. Satul ar fi fost înghițit, cu tot cu oameni și case. Tot ce ar mai fi rămas în picioare este biserica, o cruce și doi butuci de viță de vie. Ceea ce e interesant e faptul că zona e una de câmpie, fără dealuri, iar biserica se află pe o limbă de pământ ușor ridicată, față de nivelul solului din jur. Potrivit legendei, dâmbul ar fi o reminiscență a mișcării pământului, atunci când satul a dispărut fără urmă. Ani la rândul, oamenii au venit să se roage aici, dar în anii ’80, fenomenul s-a stins brusc (probabil, din cauza presiunilor regimului comunist). Din ce am putut să aflăm, acum, o singura persoană s-ar mai ocupa de întreținerea bisericii.” scrie Sebastian Secan, jurnalist născut în Carei și stabilit la București.

sursa foto: calatorinbascheti.ro