Coase de când se știe și dacă o întrebi ce îi place să facă cel mai mult, tot cusutul e subiectul principal „Acolo îmi astâmpăr eu sufletul”.

Toat viața doamnei Torz Ana se învârte în jurul cusuTului la fel cum învârte ea ața în jurul degetului când se apucă de un nou model de cusut pe un pieptar sau pe o mânecă oșenească. Iar când spune că se știe dintotdeauNA cu acul și cu ața în mână, nu glumește.

„Am început să iau acul în mână de pe la 4 ani. Pe atunci era o joacă, pentru că așa o vedeam pe mama, așa o vedeam pe bunica și așa îmi doream și eu să fac. Când au văzut că îmi place, mi-au dat o bucată de pânză și mi-au zis să cos un model dintr-un capăt în altul de pânză, apoi eu numai drept nu am cusut, pe când am terminat eram în colțul de sus al pânzei. Au zis că nu e de mine, da eu nu m-am lăsat. Apoi când mergeam cu porcii pe câmp, mă jucam cu spinii și cu frunzele, înțepam frunzele cu spinii și ziceam că eu cos brazi.

Nașa m-a prins că i-am furat ață să mă joc de-a cusutul și atunci mi-a pus acul în mână la modul serios și mi-a explicat cum trebuie să fac, ce e de făcut și atunci am început să cos mai serios și pe urmă asta mi-a fost meseria după ce am crescut”, povestește doamna Ana

A făcut la viața ei o mulțime de cămăși oșenești, respectând modelele învățate încă de la bunici, iar acum, la 80 de ani, folosește tot aceleași modele pe cămășile pe care le pregătește clientelor sale.

„Mie modelele astea vechi îmi plac, care transmit ceva, care au culoare. Amu toată lumea face mânecile negre, toată lumea le umple de mărgele, dar mai demult nu era așa, erau mai colorate, mai vesele cămeșile”, mai afirmă meșterul popular.

Face ceea ce face în primul rând din pasiune, pentru că efortul și timpul consumat la realizarea unei cămăși nu este nimeni dispus să îl plătească așa cum s-ar merita, dar totuși admite că fiecare cămașă vândută îi mai îmbunează bătrânețile.

„Eu pe o cămașă, ca să o fac așa cum trebuie, lucrez și câte o lună de zile, că e migală multă, ochii îmi obosesc repede, apoi dacă e să le vând, cel mai mult cu 3000 de lei vând o cămasă de asta, aia vine cam 100 de lei pentru fiecare zi de muncă. Nici nu e de mirare că tinerii nu mai vor să facă așa ceva, că nu e o muncă plătită să poți trăi din asta”, afirmă doamna.

Când vine vorba de urmași în ale acului și aței, situația nu e una care să îi aducă zâmbetul pe buze, dar nici dezamăgire nu mai există, e deja o resemnare asumată. Aceasta conștientizează că atunci când ea și celelalte puține meșteșugărițe nu vor mai fi, cămăși oșenești tradiționale vor dispărea.

„Toate fetele mele știu a coase, dar pentru cine să mai coase? Lumea nu le mai poartă, deși le știu coase nu le plac. Ba o dată mi le-o băgat pe foc pe toate câte le-am avut, că am avut acasă mai multe cămăși și altele de pus pe masă și când au venit să-mi facă curățenie mi le-au pus în sac și mi le-au aruncat. Așă că nu o să fie cine să ducă mai departe meșteșugul, că nu îl mai apreciază nimeni și nu mai e cine să poarte cămășile”, afirmă meșterul.

Totuși, până va fi în putere, doamna nu vrea să pună ața și acul jos și nici să își găsească altă activitate.

„Eu cu asta îmi astâmpăr sufletul și îmi mai trece ziua. Sunt singură și cusutul mă ajută să nu mă gândesc la boală, să nu mă gândesc la alte cele. Mă apuc de o floare și pe când o termină mă uit la ceas, că a mai trecut o oră”, mai povestește Torz Ana

Material sponsorizat de compania „TUR PRIN TÂRG” în cadrul proiectului de promovare a meșteșugarilor din Țara Oașului