Jucată într-un București ticsit de postere cu Năstase și Țiriac și de zvonuri cu teroriști, finala din 1972, dintre România și SUA, e considerată și acum unul dintre momentele cele mai controversate ale istoriei Cupei Davis. S-au scris și spus multe despre acea finală, prima din istoria Cupei Davis care se juca într-un alt teritoriu decât cele patru gazde ale turneelor de Grand Slam (SUA, Marea Britanie, Franța și Australia/Australasia). Era, de asemenea, prima finală de Cupa Davis jucată după noul sistem.

Anterior acelui an, campioana era mereu calificată direct în finală, unde primea replica echipei ce se califica până acolo. Însă, din 1972, s-a abandonat această regulă. Dar nu numai pentru asta a rămas în istorie întâlnirea de la București, ci pentru un întreg amalgam de evenimente istorice, decizii, presiuni și gesturi care, toate la un loc, au transformat meciul într-o adevărată bombă cu ceas.

Cu șase săptămâni înainte de meci, întreaga lume privea la televizor cum teroriștii palestinieni ucideau 11 membri ai delegației israeliene la Jocurile Olimpice de la Munchen. Următorul mare eveniment sportiv mondial era chiar cel găzduit de România, o țară prietenoasă palestinienilor. Iar SUA avea doi evrei în echipă.

Precauțiile de securitate luate erau unele extreme pentru un meci de tenis – echipe SWAT pe acoperișul hotelului, coloane oficiale care nu opreau la lumina roșie a semaforului -, zvonurile despre un posibil atac al acelorași asasini îngroziseră Bucureștiul, iar teama de un eventual atac a fost suficient de puternică încât să-l facă pe căpitanul nejucător american, Dennis Ralston, să nu-l titularizeze pe Harold Solomon, în parte pentru că era evreu. Era o altă grijă în plus pe umerii unei echipe puse să joace un meci de o asemenea importanță pe zgură, o suprafață lentă și prea puțin familiară americanilor și singurei lor vedete, Stan Smith.

Ralston spunea că a fost avertizat să nu-și ducă echipa la București încă înainte de tragedia de la Munchen, de către Neale Fraser, antrenorul echipei Australiei, care jucase în capitala României în vara lui 1972. Fraser i-a spus lui Ralston că meciul cu pricina a fost furat de români, care au trișat în diverse forme și au beneficiat de ajutorul arbitrilor de linie. “Nu poți să câștigi acolo, pentru că nu te vor lăsa. N-ai idee în ce te bagi”, își amintește Ralston că i s-a spus de către partea australiană.

Dar forțe mult mai mari și mai puternice au împins echipa SUA către București. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, România și Statele Unite aveau o alianță precaută, dar care s-a dovedit esențială în timpul războiului rece. Americanii vedeau România și pe liderul ei, Nicolae Ceaușescu, ca pe o modalitate de a diviza blocul sovietic. Ceaușescu însuși se arătase oarecum independent de Uniunea Sovietică atunci când a refuzat să se alăture altor țări est-europene în ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, după Războiul de Șase Zile din 1967. Un an mai târziu, el n-a susținut invazia sovietică a Cehoslovaciei. Statele Unite și țările vest-europene ofereau românilor împrumuturi mari și tot felul de alte privilegii comerciale, permițându-le să se alăture GATT (n.r. Acordul General pentru Tratate și Comerț) în 1971, respectiv FMI, un an mai târziu. România era prima țară est-europeană care era acceptată.

sursa: treizecizero.ro