Dacă majoritatea lumii, atunci când iese la pensie, profită de această perioadă pentru a se odihni, Vasile Dragoș a profitat de ieșirea sa la pensie pentru a putea munci și a întreține un hobby pe care îl avea de multă vreme, sculptatul.
Vasile Dragoș este pensionat de boală, după o viață în care a lucrat cu fierul, atât ca mecanic auto cât și ca lăcătuș mecanic. Avea mereu o atracție către lemn, venită pe linie paternă, dar nu a dezvoltat din sculptură un mod de viață sau o activitate constantă până ce nu a ieșit la pensie.
„De mic pot să zic că eram tot cu brișca în mână, tot făceam așchii, dar nu am făcut asta profesionist și dedicat. Abia de vreo 20 de ani de când am ieșit la pensie am început să dezvolt pasiunea asta și să îi dedic mai mult timp”, afirmă pensionarul sculptor.
Nu are un program anume în care lucrează, sunt zile când altre treburi casnice îl rețin și nu îl lasă să intre în atelier deloc, dar sunt zile în care îl poate prinde și miezul nopții lucrând la ceva.

„Acum sunt puțin în întârziere, că am programată expoziție de către Uniunea Artiștilor Plastici din Satu Mare acuma în martie și nu prea am cu ce merge. Adică am eu, lucrări mai vechi, dar mie mereu mi-a plăcut să duc vreo 15 lucrări noi la fiecare expoziție anuală individuală. Anu ăsta no-i avea ce face și o-i duce și din alea mai vechi”, afirmă Vasile Dragoș.
Lemnul pentru sculptor este un prieten, dar se folosește și de puterea vorbelor pentru a-l face să îl asculte.
„Te bag pe foc dacă nu mă asculți și nu ieși ce vreau eu, așa le zice tata când se apucă de muncă”, afirmă și Virgil Dragoș, fiul sculptorului.

Sculpturile au cunoscut în decursul anilor diferite esențe de lemn, de la cele mai moi, la început, până la nuc, în care spune că acum îi place să lucreze cel mai mult. O sculptură deosebită este una realizată într-un lemn de Tisa, care are interiorul roșu și le e greu unora să creadă că nu este șlefuit și vopsit. Cu câteva excepții, sclupturile sunt făcute din bucăți de lemn primite sau adunate din cine știe ce locuri, fără să fie alese în mod special .
„ Acum nu de mult erau cei de la salubritate pe stradă la noi și curățau copacii și tata a văzut o cioată care îi plăcea lui și ar fi zis că îi iese ceva sculptură din ea și s-a și dus la băieți să îi întrebe dacă nu i-o dau lui”, afirmă fiul sculptorului.
„Lemnele nu le aleg, sculptez în orice, și în nuc și în măr și în păr, doar că sunt mai greu de găsit. Dar când taie cineva câte un pom în curte mai aleg și eu câte o bucată de lemn”, afirmp sculptorul.
Odată ales, lemnul are procesul său până ajunge să se transforme în operă de artă. Uscarea este cea mai importantă, pentru ca lemnul să nu mai lucreze după ce este sculptat.

Operele sunt din cele mai diverse, cu o oarecare preponderență către scene biblice și icoane bisericești, precum și panoplii pentru trofeele de vânătoare, toate acestea și pentru că în această zonă există o oarecare piață de vânzare a operelor de lemn. Zeci de sculpturi stau în „camera cu povești” a domnului Vasile, unele de mai bine de 10-15 ani, fără să le vrea nimeni, deși ele au o poveste și transmit un mesaj.
„Fiecare sculptură are o poveste, reprezintă ceva ce m-a inspirat la un moment dat, ce m-a impresionat, ce m-a marcat de-a lungul anilor. Am o sculptură de exemplu, cu două fețe, în care am reușit să surprind momentul din viața satului de a culege mălaiul. Pe o parte sculpura prezintă o mână cu un stiulețe de mălai iar pe partea astalaltă se vede o gură care ține mălaiul între dinți”, afirmp sculptorul.
În colecția lui de sculpturi se pot întâlni țărani cu opinci, pirande autentice cu păr împletit, animale diverse, dansuri în pereche transpuse în firme abstracte, animale, dar și chipuri de domnitori, Vlad Țepeș și Alexandru Ioan Cuza fiind cei cu care se mândrește cel mai tare.

Nici situația politică nu îi scapă sculptorului Vasile Dragoș, care are simt al umorului fin, fiind capabil să transmită mesaje subliminale.
„Am avut o expoziție și broasca asta țestoată și melcul le-am pus spate în spate și le-am pus așa un elastic și în fața lor am pus plăcute cu „Spre democrație”. Voiam să transmit cam cum văd eu situația în țară. Unii s-au amuzat, alții nu au înțeles nimic”, afirmă autorul lucrării.
Pentru că din vânzarea de sculpturi nu își acoperă nici măcar curentul pe care îl consumă în atelier pentru realizarea lor, sculptorul se gândește să caute un public pentru operele sale în altă parte, la mănăstiri sau chiar să le dea străinilor, deși și-ar dori să ajungă la unele persoane care cunosc poveștile din spatele unei țărănci cu fiul ei, a unei femei îngenuncheate să se roage sau a unui cioban cu fluierul sau cu toiag.