Constantin Nicu este dovada că sângele apă nu se face și oriunde s-ar afla, cât de departe de țara în care s-a născut, apropierea față de ea și de oamenii ei există. Dobrogean, născut în Eforia, Constatin nu a avut cea mai plăcută copilărie. A fost abandonat la naștere pe scările unei biserici, motiv pentru care nici nu știe anul exact al nașterii sale, actele de la primăriei indicând data de 5 martie 1962 pe când cele de la biserică indică anul 1964.

A crescut într-o familie adoptivă, dar fără a cunoaște prea mult dragostea părintească, pentru că părinții lui s-au despărțit când era mic, iar mai apoi tatăl lui adoptiv a decedat. După aceea a urmat o perioadă grea pentru el, despre care nu dorește să își amintească. Toate aceste greutăți l-au împins ca la 20 de ani să riște și să fugă din țară, în ciuda regimului comunist de la acea vreme care l-ar fi putut pedepsi aspru dacă l-ar fi prins.

Constantin Nicu are un fiu în vârstă de 17 ani

„Am fugit cu un vapor din România și am ajuns în Belgia în 1983, la Anvers. Acolo am cerut azil politic și m-au transferat în Bruxelles într-un centru de refugiați unde erau foarte mulți din Afganistan, pentru că era război la ei. După cercetări și verificări, mi-au acceptat cererea de a fi refugiat. Am căutat de muncă tot timpul iar între timp am mâncat de la gunoi și am fumat chiștoace de pe stradă. Într-un final am găsit ceva de muncă în construcții, dar nu am fost mulțumit și căutam mereu de muncă și am găsit la beciul unui mare restaurant din centrul Bruxellului. Acolo la început am triat stricle goale și am tot evoluat iar după câțiva ani am devenit directorul acestui restaurant.” , povestește Constantin Nicu despre începuturile lui în Belgia.

Românii rămân impresionați să întâlnească ospătari români care îi servesc

A ocupat funcția de conducere la acel restaurant timp de 8 ani de zile. Acela a fost și locul unde a cunoscut-o pe mama băiatului lui, o italiancă pentru care a acceptat să renunțe la Belgia, țara care îi era casă, pentru a se muta pe Coasta de Azur. Au condus împreună un restaurant, aproape de Saint Tropez, după care s-au mutat în Statele Unite ale Americii.

Printre americani a luat-o de la zero, muncind la negru, după ce și-a forțat norocul să rămână pe tărâmul American mai mult timp decât i-a permis viza turistică.  Scopul său de a face bani în America a fost atins muncind și câte 17 ore pe zi, după cum povestește Constantin.

„De acolo am plecat în Republica Dominicană și am deschis un restaurant la 30 de km de Poerto Plata, mai exact la Cabarete. Am rămas acolo peste 5 ani. Dup ăperioada asta m-am întors în Belgia și m-am despărțit de mama copilului meu. Copilul are acum 17 ani și sunt mândru de el. M-am întors în Belgia și am început ca ospătar în restaurantul pe care acum îl conduc ca manager. El aparține unei fabrici de bere, a treia ca importanță din Belgia, iar familia care îl deține este la a doua generație. ”, povestește Constantin Nicu.

La restaurantul pe care îl conduce angajează doar români

Restaurantul a crescut odată cu Constantin Nicu, care acum, se ocupă de toată partea admnistrativă a restaurantului, de la aprovizionare, angajări, plata facturilor și până la contracte și relația cu furnizori. Cu toate acestea nu ezită nici un moment să intre în bar sau pe sală atunci când nu are suficienți oameni cu care să muncească, sau atunci când unul din ei este bolnav. Majoritatea angajaților lui sunt români, fiind dorința lui de a lucra cu oameni cu același sânge ca și el, deși recunoaște că nu sunt mereu cea mai bună alegere.

„Eu mă ocup aici de tot, personal, achiziții, absolut tot. Fac o munca de management. Sunt aici de 16 ani deja. Restaurantul este cu  specific Belgian dar personalul de sală de câtva timp este format din români. De ce? Pentru că sunt de ai mei, buni sau răi,  avem aceeași origini. Sunt mândru că sunt român. Dacă am două persoane  care se prezintă pentru un loc de muncă, unul roman și celălalt de altă origine, sigur i-au românul. Nu îmi explic de ce, pentru că pentru bussines nu este mereu bine. M-am înțepat de multe ori cu românii pe care i-am angajat, dar de aceea tot pe ei îi prefer.”, afirmă Constantin.

De-a lungul timpului, oamenii care frecventează Bruxelles,fie în vacanțe, fie cu muncă, au învățat că la restaurantul La Paon găsesc atmosfera de acasă, căldura românească, așa că au devenit clienți fideli ai localului. Vedete românești dar și belgienele trec des pragul pentru a lua masa, momentele petrecute cu aceștia la restaurant fiind imortalizate și agățate pe pereții restaurantului sub formă de tablouri.

Vedetele românești aleg restaurantul La Paon pentru căldura românească a personalului

Despre comunitatea de români din Bruxelles afirmă că este unită și că se susțin,depărtarea de casă apropiindu-i pe ei ca oameni. Această comunitate este a treia ca mărime din zonă, cei care mai emigrează acum în Belgia nefiind persoane plecate din România, ci oameni care au petrecut înainte o perioadă de timp prin alte state, ca Franța sau Spania.

Dorul de România nu îl poate descrie, pentru că țara în care s-a născut este mai mult o amintire și nu o parte din viața sa acum, deși femeia pe care o iubește acum și pe care o privește ca fiind jumătatea lui, este româncă. Aceasta îl reînvață limba română, după mai bine de 10 încare nu a vorbit limba țării în care s-a născut, până să o cunoască pe ea.