În ultimii 100 de ani, comuna Certeze s-a transformat mult. Din localitatea pitorească dintre munți, ferită de colectivizare și cu tradiții adânc înrădăcinate în viata de zi cu zi a oamenilor, a ajuns la momentul actual una dintre cele mai bogate comune din țară, după ce zeci milioane de euro au ajuns în din străinătate, de la fii satului plecați la muncă. Aceștia au transformat comună semnificativ, casele impunătoare și obiectele scumpe de exterior și interior vorbind de la sine în acest caz.

Totuși, în acești 100 de ani sunt câteva lucruri care au supraviețuit schimbărilor, însă nu se știe pentru cât timp încă. Moara de apă a familiei Berinde a fost construită acum aproximativ 100 de ani,de Grigore, un meșter al locurilor. Acesta a sacrificat alte terenuri pe care le-a deținut în comună pentrua-șilua câțiva metri pătrați de teren pe cursul pârâului, special pentru a-și construi moara.

Nu avea școală și nu știa nici scrie, dar acest lucru nu l-a împiedicat să își ridice singur o moară pentru familia lui, precum și altele în împrejurimi.

„O dat două căși ca să-și ia aici teren numa unde a făcut moara și abia după aia și-a luat celălalt teren în jur. Atunci erau bogătani care aveau pământ la apă. Și casa o făcut-o și nu o știut carte nimica și vâltarea și moara de la Negrești tot el le-o făcut. O trăit bunicu până acum 25 de ani. Bunicu atunci nu știa niciciti nici scrie, pe boabe de porumb socotea el atunci. ”, afirmă Mihoc Cecilia, una dintre nepoții celui care a pus pe picioare moara de apă.

Aceasta își amintește că atunci când era copil, pe același curs de apă existau cel puțin încă șapte mori de apă și fiecare avea suficient de muncă încât să susțină o familie. Curtea le era mereu plină de oameni și moara mergea fără oprire pentru a putea face față cererii mari care era atunci.

„Atunci se lua vamă la cei care măcinau. Se lua atunci, că trebuia să dai cotă mai departe. Acum nu le ia nimeni nimic la cei care macină, da atunci se lua. Se duceau cu carele la Negrești, cred că vreo 12 măji (n.r. 1,2 tone) pe an. Bani nu cred că s-au luat atunci. Atunci se și strângea, că era plin aici, că atunci toată lumea muncea, nu ai văzut pământ cu fân. Fânul se făcea în deal, toate ogrăzile erau pline de mălai. Din munca agricolă ne-o crescut, am fost și noi atunci patru prunci și o fost doi bătrâni și tata cu mama, am fost oameni acolo. Din asta și din ce am lucrat am trăit.”, explică Mihoc Cecilia.

Aceasta, la cei 62 de ani ai ei își amintește cum a crescut sub același acoperiș cu moara și cum cei mai mari din familie au întreținut casa și moara. De când bunicul și tatăl ei au murit, acestea nu au mai primit atenție din partea fratelui ei, care le-a primit ca și moștenire. Dată fiind și evoluția rapidă din ultimii 20 de ani a zonei, numărul celor care au mai manifestat interes pentru a măcina la moară a scăzut mult, în prezent aceasta fiind extrem de puțin folosită.

„Mai sunt totuși câțiva care vin, vin pentru făină de mălai, că aici o face mai fină decât aia din magazin. Încă nu io dat drumul, dar o să o dezghețe că am văzut că are în casă de măcinat. La o majă (100 kg) cam o oră jumate durează, când este apă bună merge și mai repede măcinatul. Mai des vine lumea când fată oile, atunci vin și fac păsat și toamna când au porci, atunci se mai macină numa. Peste vară se mai face, dar mai puțin. Da când moare fratemeu, se duce și moara asta, că nu are cine să o ducă mai departe. Are copii, dar nu se interesează nimeni de ea, cum o lăsat-o tata, așa e moara acuma. O fost unul interesat din sat să o ia acum câțiva ani, 50.000 de euro o vrut să dea acum mai bine de 10 ani, dar nu o vrut să o dea băiatul lui frate-meu.”, povestește doamna Cecilia.

Pe lângă moară, pe același curs al pârâului este și o vâltoare, cunoscută de cei din zonă ca prima mașină de spălat din istorie. Sistemul de centrifugare natural dat de construcția de lemn de pe cursul de apă face ca textilele foarte grele să se spele bine și ușor.

„Acuma nu mai vine atâta apă pe pârâu ca înainte, că mai în sus a făcut captare și o bagă în țeavă să ajungă la robinet. La vâltoare se mai spală cergile ( n.r. pături din lână), că pe alea nu am unde altundeva să le spâl. Pe alea le arunc acolo în vâltoare și se spală, iese praful din ele.”, afirmă Floare Marina, o locuitoare din Certeze.

Tot ce este construit în ansamblul format din moară și vâltoare este demn de un muzeu, fiind puținele locuri din țară unde așa ceva se mai poate vedea, și mai puține cele care chiar mai funcționează. Totul este lucrat manual iar cei care vin din urmă au o sarcină grea să întrețină ceea ce strămoșii lor au realizat, dar fiind faptul că nu au multe șanse să găsească oameni care să cunoască modul în care totul a fost făcut acum 100 de ani pentru a arăta așa și pentru a rezistat atât de bine.